sutalasuta de acord
Cerul nu se ia cu asalt
E drept, ca sa tot fie vreo 4 ani de cand am facut ultima oara treaba asta, cu statul singura zile in sir. Combinatia cuplu – sarcina – copil nu e facuta tocmai pentru a te lasa sa te bucuri de solitudine, intre noi fie vorba. Dar imi amintesc cum era. Imi placea teribil. Si acuma, cand ma binecuvanteaza Universul cu cate o zi doar eu cu mine, sunt incantata ca o zambila inflorita intr-o zi calda de primavara (chiar daca, dupa cateva ore, incepe sa ma macine dorul de copilul din dotarea familiei).
Si chiar azi de dimineata vorbeam cu Monica si cu Pedro, la un mic-dejun cu fructe si banana da terra fierte, pe terasa casei. Cum ca daca nu as avea copil si barbat, eu personal mi-as dedica viata slujirii lui Dumnezeu intr-o manastire.
Si am adaugat dupa aceea ca, in acelasi timp, invat cu tot mai multa bucurie sa accept ca realitatea vietii mele este alta in acest moment. Am un copil, am o familie, iar asta imi lasa putine ocazii sa ma duc la manastire. Ci, dimpotriva, imi arata o alta cale: aceea de a-L sluji pe Dumnezeu in lume, intre oameni, in relatii, onorandu-L in fiecare om, in fiecare situatie, in fiecare intalnire. Ca invat sa nu mai iau Cerul cu asalt, cum ar veni. Ci sa urc rabdatoare si cu incredere treptele care duc la Cer, prin intermediul vietii petrecute cu cei din viata mea.
Cateva ore mai tarziu, primesc pe mail urmatorul mesaj: “La un moment dat al acestei calatorii (calatoria catre Dumnezeu, adica), solitudinea este canalul prin care ultimile corzi ale atasamentului sunt curatate. Doar in solitudine, ultimele ramasite ale falsului eu se dizolva. Dar multi oameni vor sa grabeasca, sa forteze acest fenomen. Multi vor sa ia Cerul cu asalt. Asa ca multi spun NU relatiilor, pentru ca vor sa fie in contact direct cu Dumnezeu. Insa ca sa ai contact direct cu Dumnezeu, e necesar sa treci prin Dumnezeul care se afla in ceilalti. Este necesar sa treci prin provocarea asta atat de mare, pe care o reprezinta experienta de a spune DA cand celalalt spune DA.” – Sri Prem Baba.
Am zambit cu cat de mare imi e gura (si, credeti-ma, eu am o gura mare) si am multumit cu cat de mare imi e inima (care si ea e de cel putin marimea Chinei). Si am stiut iar ca sunt pe drumul cel bun. Ca de la o vreme nu mai simt sa ma ascund intr-un colt de lume izolat. Ci simt sa ma apropii iar de oameni, de data asta mai constienta de propriile mele limite, de ce vreau si de ce nu vreau, de ce e al meu si de ce e al altora, de pana unde pot sa zic Da si de unde incep sa zic “pana aici”.
Drumul catre esenta noastra trece, cu adevarat, pe cararea asta, a interactiunii cu ceilalti. Iar cand invatam sa vedem in ceilalti, intotdeauna, pe fratii nostri, care sunt una cu noi, cand invatam ca in loc de un gand de judecata sa punem unul de iubire, de binecuvantare, cand in loc sa respingem, intorcand capul si inchizand ochii, ne amintim sa privim in ochi, respirand adanc, si sa intram in punctul ala unde cuvintele celuilalt fac sa doara o rana veche, cand ne amintim sa vedem un prieten, un frate, un ajutor in locul unui presupus inamic… atunci crestem, atunci mai urcam o treapta, atunci Il cunoastem, cu adevarat, pe Dumnezeu in celalalt si pe Dumnezeu in noi insine.
Cerul nu se ia cu asalt. Azi, acum, simt adevarul vorbelor astea adanc in mine. Binecuvantat fie Dumnezeul din mine, din tine, din noi toti, care ne arata, cu rabdare, drumul catre Acasa.
Comentarii