thinking ROST

'Dorul e conditio dente (conditia de a fi).

De ce? Pentru ca alinarea dorului te baga in rost.

Sufletul doar asta cauta de cand lumea, doar de asta are nevoie.

De asezare in intimitatea unei iubiri autentice, discrete si esentiale care e rost, apoi devine rostuiala si despre care nu se vorbeste.

Iubirea poti s-o ai deja sau poti s-o astepti inca de unul singur, liber, decent, necompromis si necompromitator.

Acasa ta trebuie sa fie curata, rostul sa fie autentic ca sa-ti dea puterea cu care iesi in lume.

Daca n-ai iubire, n-ai dor, n-ai rost, n-ai acasa, n-ai miez, n-ai identitate, nu existi.

Dorul e forta centripeta. Te aduna in tine, in Dumnezeul comun, in asezarea fireasca a inimii. Cand iti doresti real un rost, te limpezesti. Vorbesti clar, ceri clar, esti lamurit si lamuresti. Nu mai cauti si nu mai baigui nedumerit, ezitant, dand impresia ca esti intelegator si ingaduitor, nu te mai joci.

Si iti gasesti un rost.

Ti se da.

Asta e tot ce-si doreste sufletul.

Sa se aseze curat intr-o iubire autentica.

Daca nu crezi macar in rostul asta curat si iesi asa neterminat in lume, sufletul lumii te va simti fals. Lumea are har si va sti ca nu traiesti ce predici si nu te va crede, nu te va primi.

Nu-ti e de-ajuns doar un discurs rational articulat. Consistenta se vede, calitatea se simte. Construirea ta nu va avea fundatie. Va fi butaforie. Nu vei pacali nici un suflet cinstit.

Daca te arunci in lume cu un rost falsificat si compromis de interese, fara fundatia care te tine, fara forta centripeta, esti pierdut.

Pentru ca valtoarea lumii e imensa, tentatiile sunt nenumarate, puterile sunt masluite, mastile sunt pretutindenea, interesele te seaca, toti vor ceva de la tine, iar tu trebuie sa alergi, sa rezolvi, sa faci, sa aduni, sa consumi, sa dai socoteala, sa te arati implinit, sa bei, sa zambesti, sa produci, sa te consumi in actiune, in verbe, in atribute.

Si asta nu pentru ca ai griji, cum e dat, ci pentru ca devii ingrijorat, adica paralizat de frica neimplinirii, a nedesavarsirii tale. Orb. Intors inafara ta, pe dos.

E si-o vorba: monahul se mai odihneste, jigodia nicioadata. Ca are de pazit averi. Trebuie sa fie alert.

Lumea are forta centrifuga. Te intoarce de la tine si rostul tau si te arunca in hula, in larg.

Si cauti fara sa vezi nimic intr-o alergare continua, pe centrifuga, manat de forta care te duce departe de tine, de perechea ta, de oamenii de-aproape, la pierzanie.

Toti sunetm pe cerc, pe centrifuga. In mijlocul ei e rostul tau, iar la margine e lumea, care e schimbatoare. Cu cat de arunci mai in larg, mai catre margine, cu atat gasesti mai multi oameni si mai diferiti, cu atat creste distanta intre tine si tu si intre tine si oameni aia, care poate au alte interese...

Alergarea te duce-n afara. Te duce sa-ti uiti rostul. Te fura din rost si te arunca in aporie.

La un moment dat, poti sa incepi sa crezi ca rostul tau e acolo, in afara, in lumea larga. Sa bucuri sau sa rezolvi lumea. Sau sa aduni ca sa lasi lor. Lucruri sau ideologii. De care se alege praful oricum, pentru ca astea n-au mama daca n-au suflet.

Si acolo, in lume te trezesti si singur si ca nu poti ajuta lumea.

Ca lumea da sa te primeasca, apoi te respinge, te tine la distanta, pare schimbatoare.

Ca parca nu ti se deschide odata drumul.

Si nu intelegi. Tu-i vrei binele, zici.

Treaba asta te adanceste in nedumerire.

Devii frustrat.

Dar lumea nu te primeste pentru ca tu de fapt nu esti autentic, pentru ca rostul tau nu e lamurit, necompromis de interese, solid asezat curat in iubire, in tine, in acasa ta.

Pentru ca ai uitat de tine si de acasa ta.

Faci totul pe fuga. Mananci, faci sex, de fatai de colo colo cu treaba, n-ai timp de-ajuns.

Uiti ca numai de tine depinda sa cladesti acasa ta mai intai, ca numai tu permiti zidirea asta si ca

n-ai cum sa faci asta in fuga :)'

Calea vine dinlauntru.

Inspirata de DP si de GA, de toti oamenii frumosi din lumea mea prin ochii mei, asta iti doresc de primeneala, de an Nou: ROST

Nu te lasa amagit! :)